No products in the cart.
Încă de la începuturile abordării domeniului vitivinicol, publicul a scandat o mare solicitare, aceea de a i se furniza o poveste. Se striga, în cor, ”Poveste!”, dincolo de nevoile pe deplin satisfăcute ale actului bahic. Imperativul poveștii s-a dovedit, treptat, mai presus de proprietățile organoleptice ale licorii lui Dyonissos.
Ce ar fi putut să i se spună, în afară de ceea ce de regulă se spune publicului oenoligic din toate timpurile, în toate dialectele dionisiace universale, nu se prea întrezărea. Ce aș fi putut spune eu, arhitect Octavian Vucmanovici, nu aveam habar. Bunicul, viticultor la Nicorești, mă lăsase fără povești, la 16 ani. Fusese răpit, în vie, de un atac de cord. Narațiunea lui fusese una cinstită, simplă și clară: în pahar. Ea se numea vin și era împărțită în capitolele Băbească, Neagră, Fetească. Bunicul a refuzat narațiunea orală cu încăpățânare, tocmai pentru că, în vremea lui, povestea vorbită -și nu gradele alcoolice- aducea belele și dureri de cap la Securitate. Iar el deținea o comoară de asemenea povești, pe care în mod conștient și deliberat nu o împărtășea nepoților, copiilor și tuturor celor dragi, toți protejați prin asemenea cenzură, deși fără să știe. Fosta Securitate nu aștepta nimic mai mult decât detalii despre neobișnuitul nume Vukmanovič. Era un nume celebru în fosta Iugoslavie titoistă, pe atunci separată de politica internaționalismului proletar stalinist. Or, comuniștii români fierbeau când îl auzeau, încă din 1948, de când, la București, îl excluseseră pe Iosif Broz Tito din toate organizațiile cominterne. În plus, numele era frecvent asociat unuia evreiesc, într-o Moldovă încă însângerată de pogromuri, astfel încât motive de afirmare a originilor nu au prea existat niciodată în familia purtând sufixul ”-vici”.
Pe bunicul îl chema Ljubomir Vukmanovici. Se refugiase din frământata Basarabie a anului 1944, unde se născuse, în 1914. Poposise la Nicorești, în județul Galați, acolo unde s-a ocupat de ceea ce știa să facă el mai temeinic: vin. Aceasta a fost politica vieții lui. Cu patru ani mai devreme, în 1940, își trimisese părinții în România, din aceeași Basarabie greu încercată de războaie și pretenții teritoriale. Tatăl lui fusese muntenegrean, ortodox, balcanic. Îl chema Dušan Vukmanovič. Soția lui, străbunica paternă, era catolică, poloneză. Ca dovadă (căci alta nu s-a mai păstrat), o chema Veronica Jablovski. Cum și în ce împrejurări s-au putut căsători, în acele vremuri, un ortodox pravoslavnic și o catolică, ba încă au mai avut și trei copii, probabil că ține de domeniul ficțiunii. Cert este că, de pe urma acestor minunați străbunici paterni nu au rămas decât trei fotografii și o informație prețioasă, scrisă pe un carnet de refugiat, la Buzău, aceea că Dušan Vukmanovič se născuse în Muntenegru, pe 18 iulie 1887.
Am pornit pe urmele acestor imagini, folosindu-mă de informații istorice, supoziții, presupuneri, detalii vizuale, într-o formă de turism genealogic care s-a dovedit de succes. Am ajuns la originile familiei Vukmanovič, în Pogdor, satul Utrg, Muntenegru, valorificând celebritatea acestui (re)nume.
Am revenit de acolo cu depline certitudini asupra originilor, dar și cu mari curiozități narative. În tot acest periplu detectivistic am descoperit o nouă lume, nu doar frumoasă și bogată (în povești, mai cu seamă), cât dornică de integrare și afiliere la Uniunea Europeană, la porțile căreia mica țară balcanică bate cu interes.
Am ajuns în Cetjinie, capitala istorică a statului Muntenegrean, chiar în ziua de 18 iunie 2021, la cea de-a 134-a aniversare a străbunicului meu patern, Dušan Vukmanovič, așa cum se poate observa din fotografiile cu o tradițională ”potcoavă muntenegreană”.
(To be continued)
