No products in the cart.
Aici se încheie povestea descoperirilor din Muntenegru.
Am descălecat în Muntenegru fără informații precise și le-am aflat. Am identificat numele celui din vechea fotografie de familie, ba chiar numele înaintașilor lui. Am descoperit rude îndepărtate. Testul genealogic Barza nu ar fi fost mai rapid. Am vizitat o țară uimitoare, cu oameni prietenoși, a căror amiciție mă onorează.
Cercetările de arhivă continuă. Sunt cercetători care presupun că Miloš Vukmanovič este unul dintre aceia care l-au însoțit pe Regele Nikolas în exilul său la Gaeta, în Italia, în timpul Primului Război Mondial. Într-adevăr, documentele epocii indică atât un Milo, cât și un Miloš Vukmanovič, ca făcând parte din guvernul de exil al regelui, în anul 1915. Aceasta este, însă, politică, nu genealogie. Interesează mai puțin dacă Miloš kapetan era doar un conducător local sau a făcut și politică înaltă. Mă mulțumesc cu ceea ce am aflat despre numărul vedrelor de vin ale lui Miloš Vukmanovič, stră-străbunic patern. Pentru un podgorean, nu e puțin lucru. Înclin să cred că am readus în Rodoslav o ramură genealogică ruptă fără voia ei, odată cu Dušan. Bunicul Ljubomor însuși s-ar fi bucurat să își cunosc ascendența vitivinocolă. De altfel, înclin să cred că o știa prea bine, dar a fost obligat să tacă.
Prin această incursiune, primesc lecția legăturii de familie și a importanței încrengăturilor ei, pe care am cui să o transmit (copiilor mei) și cui să o împărtășeșesc (celor care vor citi această ciudată aventură). Nu voi căuta identități, dovezi absolute, deoarece nu am revendicări de formulat. Curiozitatea și-a primit tainul. Să știi locul din care te tragi nu e puțin lucru. Cât privește originea îndepărtată a acestui Rodoslav (1480), apropiată anului Căderii Constantinopolului (1453), nu e mare lucru. Soția mea, născută Frîncu, spune că mă întrece, deoarece ea se trage din timpul celei de-a patra Cruciade asupra Constantinopolului, 1204, când marele oraș grec a devenit latin (franc).
Am fost în contact cu o altă lume. Istoria acestei zone și toate poveștile locurilor s-au revărsat, șuvoi. Este mult de asimilat, de înțeles. Cu siguranță, în viitoare incursiuni.
Mă bucură faptul că am reușit să stârnesc curiozitatea prietenilor, unii dintre ei acordând suficientă atenție destinației înspre care le spusesem că mă îndrept, pentru a afla, cu această ocazie, că au și ei rădăcini muntenegrene. Știuseră ceva, cândva, dar niciodată nu avuseseră timp să facă verificări, să pună întrebări mamelor, bunicilor, cât timp se mai putea. Nu au făcut mai mult decât să întrebe. Recunoșteam tiparul, nu m-am mirat să aflu că viața ocupă tot timpul prietenilor mei, ca și pe a mea. Într-adevăr, din rațiuni economice, Muntenegru a avut o emigrație masivă, inclusiv în România, mai ales în Dobrogea, încă din 1880, de când aici s-a oferit pământ coloniștilor.
Nu în ultimul rând, am fost uimit să constat cantitatea și calitatea informației vizuale oferită de o simplă fotografie (este o RPPC Real Photo Post Card, probabil realizată cu un aparat Kodak de buzunar, cu burduf), câte deducții se pot face pornind de la ea. Nu mă miră, deci, atitudinea dârză și mândră a celui fotografiat, conștient de valoarea documentară a înfățișării lui, istoric provocatoare.
În fine, am descoperit povestea capabilă să mă inspire inclusiv în viitor, în acest domeniu vitivinicol, care este el însuși unul de poveste.
The End
