Povestea Podgor, ep.5

Plecasem în Muntenegru  pentru a descoperi  locuri. Le găsisem și, odată cu ele, oameni și povești.  Aveam Povestea, urmau detaliile.

Intuiția funcționase, bănuielile se confirmaseră. Prima dată când aveam să primesc o încurajare asupra corectei identificări a localității de origine, descoperită prin intermediul lecturilor pe internet (multe dintre ele în sârbă, cu Google Translate), a fost atunci când am căutat în telefon vechile imagini de familie pentru a le arăta ghidei de la Palatul Regal. O întrebam în legătură cu medaliile expuse acolo, pe care ea m-ar fi putut ajuta să le identific în fotografia bunicului lui Ljubomir. Și-a declinat competența, dar a chestionat numele de familie. Nu putea oferi detalii, specifica doar faptul că o colecție de tablouri fusese donată de familia cu acest nume galeriei naționale de artă din muzeul învecinat. Colega ei, în schimb, a indicat localitatea Podgor ca fiind cea de origine a acestei familii. Aceleași indicații le primisem, în italiană, și din partea veteranului din piața centrală a orașului Cetinje, înainte de a intra în muzeu.

Din câte am dedus, în Muntenegru nu te poți ascunde. Doar dacă pleci în România- și nici atunci pe deplin.

Aparent, nimeni din Utrg, Podgor, nu știa în 2021 despre existența vreunui membru al familiei rătăcit în România cu un secol în urmă. Și totuși, știau fără să știe, ba încă de multă vreme. Au făcut descoperirea a ceea ce de fapt știau doar odată cu noi, atunci când au fost confruntați cu arborele genealogic pe care îl lăsasem schițat în creion, acasă la Slavko. Acesta s-a potrivit cu arborele genealogic scris temeinic, pe hârtie milimetrică, încă din 1985, de către Danilo Vukmanovič, artist și fost director de muzeu de artă în Novi Sad. Reieșea, în chirilică, faptul că Dušan avusese doi fii: pe Ljubomir și pe Miloš (în realitate, Misha, într-o onomastică rusească, poate pe linia preferințelor mamei, oricum o variantă apropiată numelui sârbesc și, în orice caz, slav). Cea de-a treia fiică, Tamara (tot prenume rusesc), nu figura deloc, dar nu ca urmare a vreunei erori, ci pentru că un Rodoslov (arbore al gloriei) nu se alcătuiește decât pe linia masculină, singura purtătoare a numelui de familie (amănunt pe care nu îl știam, în arborele meu, scris cu litere latine figurau toate fiicele, surorile, inclusiv nevestele celor consemnați).

În Muntenegru există un puternic cult al strămoșilor și al familiei, chiar dacă uneori aducător de excese și patimi. Acest interes pentru legăturile de sânge face ca fiecare familie să își cunoască înaintașii cu multe generații în urmă (Milovan Djilas, în cartea lui, Tărâmul fără dreptate,  scrie că își putea recita linia ereditară pe de rost, cu zece generații înainte). Am purtat conversații despre arborele genealogic transmis din tată în fiu la Kotor, în cafeneaua Forza. Barmanul, un domn înalt, elegant și bun vorbitor de engleză, dădea de înțeles că alcătuirea arborelui gloriei (Rodoslav) nu era un lucru ușor de înțeles de către străini.

În familia Vukmanovic tocmai se descoperise un Rodoslav scris în 1985, consemnând o ascedență din 1480. În Podgor, unde altundeva. Am primit vestea imediat ce am accesat internetul, după o baie în Marea Adriatică, la Sveti Stefan.

Conform încrengăturii acestui Rodoslav, pe bunicul lui Ljubomir, așadar pe stră-străbunicul patern, îl chema Miloš. Pentru prima dată, făceam cunoștință cu cel fotografiat în costum național muntenegrean și totodată uniformă militară decorată. Aflasem ceva ce nici bunicul, Ljubomir, nu știuse. Și încă nu ajunsesem la arhivele statului.

Aș fi băut un Syrah pentru această descretizare a trecutului. Un butoi întreg, chiar. M-am mulțumit cu o apă minerală, rece, fiindcă mai aveam multe drumuri de făcut.

(To be continued)

fbpx