Povestea Podgor, ep.4

Plecasem devreme din Cetinje către Utrg, Podgor, în speranța de a găsi suficientă lume la biserica din sat, la ora liturghiei. Mizam pe ziua de duminică și, la așa duminică mare, prezența comunității și a preotului ar fi fost certă, chiar și în cel mai îndepărtat cătun. Importantă era identificarea unor interlocutori capabili să înțeleagă scopul căutării, fără ca sensul exact al întrebărilor să aibă nevoie de minuțioase traduceri. Cum aveau să fie înțelese răspunsurile, nu era clar. Mizam pe limbajul corporal, într-o țară a cărei limbă nu o cunoșteam și a cărei populație era nevorbitoare de limbă engleză. Existau șanse cu italiana. Oamenii -în special bătrânii- se descurcau bine în această limbă. O demonstrase un veteran care își oferise explicațiile turistice, în piața din Cetinje, atunci când muzeul nu se deschisese încă.

Satul era prea mic pentru a fi semnalizat din șoseaua principală. Am ratat drumul de atâtea ori, încât ora prânzului trecuse de mult timp atunci când i-am nimerit centrul și când, în locul unei noi serpentine a nesfârșitului labirint alpin, a răsărit monumentul dedicat partizanilor, recunoscut din imaginea de pe Google Earth, ca însemn al localității. Sfida, de la înălțimea piedestalului, toate îngrijorările lumii, cu nonșalanța pe care o putea avea numai un copilandru și un luptător care deja întâlnise moartea, așa cum fusese ipostaziat (de un sculptor rus, Bodnarov).

Lângă monument, sub un copac umbros, doi bătrâni își vorbeau stând pe o bancă, într-o piață mică, pustie și arsă de soare. Unul dintre ei s-a ridicat să ne însoțească la casa lui Svetozar Tempo, imediat ce i-am rostit numele. Am urcat cu el până în capătul străzii, terminată în curtea unei locuințe de piatră. Accesul către casa pe care o credeam memorială se făcea prin curtea acelei locuințe, dar stăpânul curții se împotrivea vizitei, purtând o conversație neînțeleasă cu însoțitorul nostru. Reieșea că era o casă privată, care nu putea fi descuiată. Am făcut semn că era suficient și exteriorul. Apoi, am început o conversație complicată cu benevolul nostru însoțitor, printr-un mare aport de limbaj corporal, la care proprietarul curții asista cu mare compasiune. Uimit, a întrebat dacă nu vorbeam, totuși, o boabă de engleză. Mais oui, bien sûr.

Am început greșit conversația în engleză, punând întrebări legate de biserica ce se zărea în vale, lângă cimitir. Părea goală, probabil pentru că slujba tocmai se terminase. Dimpotrivă, niciun preot nu își mai făcuse apariția acolo de mai bine de un an, poate chiar de doi. Planul B al întrebărilor se topise în arșița muntelui. Nu e un lucru simplu să pui întrebări. Am cerut detalii despre mormântul sfântului Luka, cel al lui Svetozar aflându-se în mod cert în acel cimitir. Răspunsul logic a fost că primul nu fusese niciodată identificat și, după cum suna răspunsul, nici nu exista o urgență în sensul acesta. Cel de-al doilea își avea mormântul în cimitirul cel nou, care nu se zărea de acolo. Nu mai rămânea de aflat decât dacă se mai aflau în sat oameni cu numele de familie Vukmanovič. Aici, răspunsul a fost înlocuit de o întrebare: dar de ce? De unde această curiozitate? Deoarece purtam acest nume de familie și aș fi vrut să aflu detalii cu privire la origini. La auzul identității declinate, neverosimilul vorbitor de engleză din vârful muntelui s-a dat un pas în spate, neîncrezător, întrebând: Vukmanovič? Where from? Și am răspuns: From Romania. Uluială: From Romooonia? Arătând cu ambele mâini spre sine, a adăugat: I am a Vukmanovič. Și așa și era, chiar dacă puțin ca-n filme. Ne-am strâns mâinile, cu emoție. Însoțitorul din vale s-a făcut pierdut. Am spart blocajul unui scurt moment de tăcere declarând că aveam o poveste lungă, ce necesita timp pentru a o depăna.

Slavko Vukmanovič ne-a invitat la masa de pe terasa casei lui, acolo unde a apărut și soția acestuia. Am vorbit câteva ore. A reieșit că acela era singurul loc de proveniență a familiei cu acest nume. Utrg și Podgor se dovedeau, cu adevărat, ground zero al numelui Vukmanovič.

Apoi, am vizitat cimitirele, biserica, șirul de busturi sculptate în piatră, ale eroilor luptători în cel de-al doilea Război Mondial, de lângă monumentul din centru, plăcile comemorative ale partizanilor care pieriseră în luptă sau lichidați de cetnici. Unul dintre postamente era gol, purtând doar numele, deoarece sculptorul nu deținuse o fotografie a celui răpus în luptă.

Cât de necesare ar fi fost, atunci, fotografiile și documentele lăsate acasă, numai eu știam. Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă. Mi-am amintit, însă, că le aveam pe toate într-o bază de date, pusă la dispoziție de WhatsApp, nicidecum salvată în galeria de fotografii a telefonului. Noroc că le refotografiasem pentru a conversa pe marginea lor. A durat ceva până am scotocit după ele, timp în care am desenat arborele genealogic al familiei, pornind de la străbunicul patern, Dušan Vukmanovic, născut în Muntenegru pe 18 iunie 1887. Am vorbit mult, am pus nenumărate întrebări, oferind și multe răspunsuri la întrebările primite. Era firesc, de vreme ce nu se știa nimic de un Vukmanovič din Romonia (așa cum se rostește, acolo, numele României).

Apoi am plecat, cu promisiunea de a reveni pentru a comenta cercetările ce urmau a fi întreprinse de ei, în familie, și de noi, la arhivele statului din Cetinje. Până în ziua programată pentru cercetările de arhivă, am colindat tot litoralul muntenegrean, de la Ulcinje la Herceg Novi, cu opriri dese și incursiuni neverosimile, într-un peisaj albastru nesfârșit. Încă de a doua zi, am primit o veste neașteptată, privind numele personajului plin de decorații, fotografiat în costum național.

(To be continued)

fbpx