No products in the cart.
Visam turistic la Muntenegru, ca orice călător de sezon estival. Din păcate, Muntenegru se dovedea, mereu, o destinație prea îndepărtată și complicată, obositoare și cronofagă. Dorul de ducă se lăsa amăgit de Munții Dobrogei și Marea Neagră.
Dar a venit și ziua plecării. Trăit aievea, visul muntenegrean s-a văzut întrecut de o realitate copleșitoare, ale cărei dimensiuni nu mai puteau surprinde, de vreme ce căutarea însăși debutase cu ochii închiși. Altfel spus, cunoșteam originile balcanice ale numelui, căutam o localitate după renumele unor frați Vukmanovič, pipăiam anumite realități istorice, dar nu știam nimic concret și nici nu dețineam o destinație precisă. Nu conta, însă, era vară și îndesasem în coșul de răchită prosopul de plajă, crema de protecție UV cu termen de garanție dinaintea anului pandemic, plus multe măști. Pălărie am găsit acolo. Albă. Tot cam așa trebuie să fi nimerit și orbul Brăila.
Mai întâi, am făcut turul muzeelor națiunii redevenită independentă prin referendum, în 2006, în raport cu o Serbie abandonată în munți, plină de resentimente. Prima destinație a fost Cetinje. De acolo, din capitala istorică, trebuie să fi plecat străbunicul patern, Dušan Vukmanovič, via port Bar, la începutul secolului XX. Cu siguranță pornise către o Rusie Țaristă, cel mai probabil înspre școala militară de la Odessa, acolo unde va fi rămas captiv din rațiuni istorice și, de unde, a fost nevoit să se strămute în Buceagul moldovenesc, în 1914, din cauza lui Lenin, pentru a se refugia în Vechiul Regat, în 1940, din cauza lui Stalin. Regele țării lui, exilat la Gaeta, în Italia, în timpul Primului Război Mondial (după modelul refugiului românesc de la Iași, din aceeași epocă), nu a mai fost lăsat să se întoarcă în țară, după 1918. Tronul i-a fost ocupat de nepotul de fiică, Alexandru al Serbiei, din dinastia Karagheorghevici. Or, familia Vukmanovič jurase credință muntenegreană bunicului din dinastia Petrovič-Njegoš. Așa o indicau două fotografii de epocă, în care un personaj în costum național arbora un piept bombat, decorat cu 6 medalii regale muntenegrene. Pe unele le-am identificat la Palatul Regal al Regelui Nichita, acum muzeu. Una dintre ele, în formă de cruce, era cea mai prestigioasă. Nu știam despre acel personaj fotografiat decât că fusese tatăl lui Dušan (ultimul născut în Muntenegru, pe 18 iunie 1887), iar aceasta doar pentru că fiul lui Dušan, Ljubomir (bunicul patern), avusese inspirația de a scrie pe spatele fotografiei sepia, cu creionul, ”Bunicul meu”, semnând dedesubt. Este o semnătură stângace, poate a unui Ljuba copil, mândru de semeția bunicului din patria străbună. Nu cunoșteam numele bunicului lui Ljuba, doar îi admiram ținuta și portul național.
Fiu de militar, așa cum îl bănuiam și pe tânărul muntenegrean Dušan, acesta va fi călătorit la începutul secolului XX înspre Odessa, în Rusia încă Țaristă, la studii militare. Acolo o va fi întâlnit pe Veronica, în posibil anturaj nobiliar, pe care poate că avea misiunea de a-l apăra, în calitate de cadet sau de soldat absolvent de ”trei clase speciale”, constant declarate în refugiul lui ulterior, românesc. Ce va fi fost special la ele sau câte ar mai fi lipsit, de vreme ce nu constituiau o ”școală” absolvită, declarată ca atare (sau, dimpotrivă, ținută ascunsă de autoritățile comuniste prin denumiri speciale) se poate determina doar cu ajutor de Sauvignon Blanc. Cert nu se știe. De va fi fost dragoste fulgerătoare sau calcul, din partea Veronicăi, se poate decide doar după câteva rosé-uri. Reci. In vino veritas. Cert este că Veronica Jablovski a ales viața. Alături de Dušan, ceea ce nu va fi fost puțin lucru pentru ea –pentru mine, strănepotul lor, nicidecum. Opozițiile religioase vor fi pălit în fața pericolului, astfel încât, cei doi tineri suficient de temători față de noul regim bolșevic încât să simtă nevoia de a părăsi mediul rusesc atât de apropiat tradiției muntenegrene, în neverosimil cuplu ecumenic, au ales să se salveze în sudul Basarabiei, anexată Principatului Moldovei încă din 1856, ulterior Războiului Crimeii. În 1918, regiunea avea să devină parte a României Mari, laolaltă cu întreaga Basarabia. În Muntenegru nu mai aveau la ce se întoarce, de vreme ce dinastia autohtonă fusese înlocuită cu cea sârbească iar țara era, și ea, săracă. Mulți muntenegreni luaseră calea exilului, din rațiuni economice. Cât despre religiile diferite ale lui Dušan și ale Veronicăi, nici asta nu era ceva neobișnuit. Muntenegrenii văzuseră chiar și principese trecute la ortodoxie, spre a fi căsătorite cu principi moștenitori ai tronului muntenegrean. Însăși Ducesa Jutta de Mecklenburg-Strelitz primise numele slav, Milica, odată cu noua religie, cu ocazia căsătoriei ei cu Prințul Danilo, în 1899. Cuplul nu a domnit niciodată.
Dušan și Veronica au avut trei copii, în Aluatu, Ismail, primul născut acolo fiind bunicul meu patern, Ljuba. Atât el, cât și tatăl acestuia din urmă, Dušan, au ales să fie prudenți cu autoritățile comuniste, așadar tăcuți în legătură cu originile lor muntenegrene. Atât de tăcuți, încât tăcerea lor a intrigat și, peste un secol, a început să fermenteze până a dat cep drumului. Și ce drum!
Periplul muntenegrean a fost, inițial, istoric. Ce nu putea fi documentat științific se putea completa cu presupuneri, bănuieli, intuiții, raționamente. În materie de imaginație, am folosit Cabernet Sauvignon. Temeinic și tot atât de științific
(To be continued)
